Dicteu automat

A fost odată ca în cărţi
Cum n-a fost niciodată
O şcoală de carton în părţi
Cu tei şi flori pătată

Şi merge drept o uşă strâmbă
Pe masă şi citeşte
Şi-ncepe brusc, şi-acuma cântă
Un scaun din cleşte-n cleşte

Şi merge apa rând pe rând
Din pix şi sare-n coală
Şi se împiedică în gând
Plecând cu mâna goală.

Giulia Nan, 12 MI1

Dicteu automat

Câinele care latră în germană

e doar o pată

Pe musca ce se aşază

uşor şi legănat

Pe brânza mucegăită

a eternităţii

Andrei Soimoşan, XII SN2

Am încercat

Am încercat s-ating un fulg de nea

Dar s-a topit în palma mea...

Am încercat să număr stropi de ploaie

Dar n-am putut: curgeau şiroaie...

Am încercat să-ţi spun ce simt şi ce-am în minte

Dar m-am pierdut şi n-am găsit cuvinte...

Am încercat să număr clipele cu tine

Şi-am reuşit:

Erau aşa puţine...

Bianca Vişatovici, 9 SS2

Caligramă

Matei Bertea, 9 MI

Poezie

Să nu-ţi laşi sufletul

să umble printre oameni mincinoşi.
Să nu-ţi laşi sufletul
în vitrine iluminate electric
alături de manechine de plastic
care sclipesc de sus, de pe blocuri.
Să nu-ţi opreşti sufletul
când vrea să plângă, să râdă sau să tacă.
Să nu-l opreşti
nu, nu.
Să nu-l bagi la colţ şi să-l uiţi acolo,
să nu-l laşi
să se umple de praf.
În rest, poţi face cu sufletul tău ce doreşti.
Dar mai ales, poţi
să-l duci prin gări părăsite,
pe lângă trenuri cu rugină scorojită,
prin case, poduri vechi de sute de ani
şi prin oraşe cu turnuri de cărămidă.
Poţi să-ţi şi uiţi sufletul
în astfel de locuri.

Lera Kelemen, 12 MI2 

m

un cuvânt ca o gaură
fericirea ca un zâmbet
frumuseţea ca un geam
inspiraţia ca un cântec
de primăvară
mersul ca un dans de domnişoară
toate se-ntâmplă acum afară

 Lera Kelemen, 12 MI2

Se aude?

Adormeam pe clape,

dând nervos din pleoape
de parcă aş fi vrut să cânte ele singure ceva.
Dar sunetul lor e-atât de discret…
încât ar fi trebuit să fie totul mort în jur
ca să-l aud.
Dacă totul ar muri,
atunci ce sunet s-ar mai auzi?

Lera Kelemen, 12 MI2

Cine-ar vrea să fie trist?

Ce trist şi supărător e pentru un nor

ca tu să vrei să stai sub el 

singur.

Lera Kelemen, 12 MI2

Plâns fără tristeţe

Când plâng, oamenii-s umezi şi calzi.
Umezeala lor vine dinăuntru.
Când plâng, oamenii se udă şi atunci înfloresc.
Dau din ei muguri şi frunze,
unora le cresc chiar şi pomi.
Alţii abia aşteaptă să plângă,
să stingă seceta.
Şi plâng, plâng
tot mai mult
ca să scape de ofilire.

Lera Kelemen, 12 MI2 

Călăreţul fără cal

(Am pierdut ceva

când eram copil.

Mă apasă.

Sper să-l mai pot recupera.)

Un călăreţ mai şugubăţ
era în căutarea prietenilor din copilărie.
Ştia el din amintiri
că aceştia îi furaseră o jucărie.
Se-ntreba şi el…
o fi fost un balon, sau un creion,
ori un melc în cochilie?
El nu avea de unde să ştie
că prietenii lui când era mic
l-au suit pe un cal care nu vedea nimic
şi i-au dat drumul în câmpie.
Calul, la un moment dat, s-a plictisit şi s-a oprit
şi de-atunci călăreţul e tot singur şi nelămurit.

Lera Kelemen, 12 MI2

Iubirea

M-aş rezema de tine şi te-aş împinge tare
să văd cât de mult rezişti.

M-aş opri, normal, înainte să pici.
Şi te-aş mai ruga să mă ridici
şi să mă aşezi în picioare.
Ce zici?
Mă laşi să mă caţăr pe tine?
Aş vrea să pot să văd înăuntrul tău,
iar eu să fiu de sticlă,
să mă cunoşti instantaneu.
Să ai grijă să nu mă spargi!

Lera Kelemen, 12 MI2

Fructiera

Merele mereu merg mărunt, măsurând marele maro.

Perele pleacă plăpânde, planând periodic pe Pământ.

Rodia rânjeşte răutăcios, rătăcind rece ramurile roşii.

Pepenele pestriţ pătrunde paşnic prin perdelele podului ponosit.

Lămâia lungeşte lunca lunii lin, lovind lalelele lemnoase.

Cireşele cinstite citesc cinci cifre cimentate citeţ.

Zmeura zglobie zboară ziua zdruncinând zepelinul zimţat, zărind zarea.

Avocado avea aripi aurite, aiurite, argintate, albăstrui, amărui.

Gutuia gângurea glume gustoase gâdilând gâtul galben.

Banana banală bea băuturi brutale, bătând butoiul brun.

(...)

Lera Kelemen, 11 MI2

Canon

în gâtul meu arde un bolovan
o bucăţică de rocă incandescentă
un vulcan gata-gata să explodeze
cu cerul de catifea purpurie
în spate
ca o carpetă roasă de viermi
în gâtul meu aşteaptă să explodeze
un cocktail molotov
o bombă atomică
un reactor nuclear
în gâtul meu apare o scânteie
în gâtul meu se macină un chibrit
un incendiu forestier
nori grei de cenuşă deasupra marmurei
de culoarea cireşelor răscoapte

Ana Pintea, 12 SS

Da, da

„Da, da,”
îmi răspunzi,
cu un zâmbet în ochi
şi lacrimi pe buze.
„Da, da,”
îmi spui
şi dai încetişor din umeri
ca o pasăre arsă
şi mie,
ciocârlio,
îmi vine să te
jumulesc.

Ana Pintea, 10 SS

Haiku

1
Steaguri ude,
Oameni cu umbrele:
Plouă la festival.
2
Cuvinte multe,
Un singur gând:
Viaţa.
3
Stropi de ploaie
Sub norii însoriţi:
Strălucire de cristal.
4
Zgomot în jur.
Privesc adâncurile liniştite ale ceaiului.
Mintea mi-e amorţită.
5
Lumina caldă
Transformă plictisul
În curcubeu.
6
Aer captiv,
Sunetul se repetă şi doare:
Sughiţ.

Anade, 12 SS

Şah mat!

Stăteai în faţa mea ascuns,

De piese grele apărat,

Dar cât de repede s-a dus

Nebunul tău abandonat...

Ai fost un rege îndrăzneţ

Şi ai riscat mereu râzând.

Păcat că nu ai fost isteţ

Şi te privesc acum pierzând...

Azi iar mă chinuiesc să uit,

Victoria nu e păcat.

Pe tabla ta de şah eu mut:

Îmi pare rău, dar este mat...

Vali Stănciulescu, 11 MI2

Nu

Nu,
Dumnezeul meu nu m-a părăsit încă,
mă strânge la piept cu blândeţe sfâşietoare.

Nu,
Dumnezeul meu nu m-a părăsit încă,
statorniceşte-n deriva sudică a fluturilor,
nevăzuţi ochilor mei închişi,
cu pleoapele frânte-n rugăciune.

Nu,
Dumnezeul meu nu m-a părăsit încă,
îşi curge binecuvântările prin mâinile mele,
în apele sângelui meu,
sânge al bolii sihastre şi al cuvântului.

Vali, 11 MI2

Gramatică

Îi iubeam vocea. Felul în care distrugea liniştea cu şoaptele lui.

Îi iubeam privirea. Ochii lui care pluteau în gol, căutând mereu esenţa lucrurilor.

Îi iubeam buzele. Fineţea cu care-mi atingea pleoapele.

Îi iubeam palmele. Tandreţea în care mă regăseam când ne plimbam pe plajă.

Îi iubeam părul. Pletele care se jucau cu vântul, cu razele soarelui, cu mâinile mele.

Îi iubeam braţele. Puterea cu care mă cuprindea, ca apoi să nu-mi mai dea drumul.

Îi iubeam pieptul. Căldura sufletului de care-mi sprijineam atâtea şi atâtea iluzii.

Îi iubeam parfumul. Mirosul care mă aştepta de fiecare dată tăcut pe banca din parc.

Îl iubeam, pentru că acum vorbim la trecut.

Adriana, 9 SS

Croitorul de cuvinte

Papiotele cu personificări s-au încâlcit...

Un vers cârpit
cu petece de silabe
atârnă din buzunarul
croitorului de cuvinte...

E bătrân şi el...
Are mâinile împunse
de acele epitetelor,
şi degetarele — ruginite
de metafore...

Ochii,
bolnavi de cataracta ars poetica,
nu mai văd să brodeze
firul comparaţiilor,
nici să tivească
strofele deşirate...

Andreea Cuţitar, 11 F2

Adânc

Am învăţat deja să te respir adânc

în vise rotunjite ce înfioară nara,

tăcerea ta şi ochiul crud de prunc

ce-ngână-n gene gându-n cântec seara.

În taine tâmplele-şi mlădie-ngemănarea

Am învaţat deja să te respir adânc

Întreagă, desluşită de mirarea

cu care linişti despletite curg.

Necoapte încă, venele-ţi în pârg

Îşi prevestesc în sâni cutremurarea

am învaţat deja să te respir adânc

cu roade ce-şi despică-n zâmbet zarea.

Subţire-n tine, sieşi se dă fiara,

găsind în purpuri şi-n desfaceri tâlc,

în buze cântecele îşi închid sfiala...

Am învăţat deja să te respir adânc.

Vali, 10 MI2