să umble printre oameni mincinoşi.
Să nu-ţi laşi sufletul
în vitrine iluminate electric
alături de manechine de plastic
care sclipesc de sus, de pe blocuri.
Să nu-ţi opreşti sufletul
când vrea să plângă, să râdă sau să tacă.
Să nu-l opreşti
nu, nu.
Să nu-l bagi la colţ şi să-l uiţi acolo,
să nu-l laşi
să se umple de praf.
În rest, poţi face cu sufletul tău ce doreşti.
Dar mai ales, poţi
să-l duci prin gări părăsite,
pe lângă trenuri cu rugină scorojită,
prin case, poduri vechi de sute de ani
şi prin oraşe cu turnuri de cărămidă.
Poţi să-ţi şi uiţi sufletul
în astfel de locuri.
Să nu-ţi laşi sufletul
în vitrine iluminate electric
alături de manechine de plastic
care sclipesc de sus, de pe blocuri.
Să nu-ţi opreşti sufletul
când vrea să plângă, să râdă sau să tacă.
Să nu-l opreşti
nu, nu.
Să nu-l bagi la colţ şi să-l uiţi acolo,
să nu-l laşi
să se umple de praf.
În rest, poţi face cu sufletul tău ce doreşti.
Dar mai ales, poţi
să-l duci prin gări părăsite,
pe lângă trenuri cu rugină scorojită,
prin case, poduri vechi de sute de ani
şi prin oraşe cu turnuri de cărămidă.
Poţi să-ţi şi uiţi sufletul
în astfel de locuri.
Lera Kelemen, 12 MI2
Felicitări pentru poezie, o amprentă de balsam pe care o lasă sufletul pe acolo pe unde trece...poţi trece şi pe la mine pentru un schimb de opinii în tot această direcţie.
ReplyDeletemi-a placut mult poezia,chiar ma simt norocoasa ca am gasit-o prin postari.
ReplyDeleteFoarte frumos ai scris!
ReplyDelete