- Leon, intri pe scenă în cinci minute! a strigat bărbosul responsabil cu prezentarea candidaților.
Era cel mai important concurs de balet din țară – câștigătorul primea ca premiu cursuri gratuite chiar la Paris! Eu nu mi-aș fi permis niciodată, de-abia le plăteam pe cele din țară din banii pentru așa-zisele ore la matematică, precum le-am spus părinților. Nu ar fi acceptat niciodată ca băiatul lor să fie balerin.
Am fost îndrumat către scenă, vocea bărbosului auzindu-se din ce în ce mai tare rostindu-mi numele. Eram obișnuit cu scena, cu publicul, nu era primul concurs la care participam. Când a început muzica, nu a mai existat nimic pentru mine în afară de dans. Mișcările îmi curgeau lin. Mi-am canalizat toată energia, toate emoțiile, toată frustrarea în balet. Parcă eram învăluit de magie, nici nu îmi dădeam seama că mă mișc. Chiar înainte să închei printr-un „grand jeté”, am întredeschis pleoapele. Cu coada ochiului am văzut o față cunoscută în mulțime. Atât mi-a trebuit. Următoarele momente parcă s-au derulat cu încetinitorul: un val brusc de emoții de toate felurile, săritura la momentul nepotrivit, durerea resimțită în tot corpul la impactul cu podeaua tare, râsetele înfundate ale mulțimii și zâmbetele batjocoritoare de pe fețele juraților. Umilit și încă într-un fel de transă, am alergat înapoi în culise să-mi iau lucrurile ca să ajung cât mai repede acasă. Dar când să ies, mă întâmpină privirea de gheață a profesorului meu.
- Să știi că nu toată lumea e făcută pentru balet, îmi spuse el cu o voce disprețuitoare, întorcându-mi spatele înainte să apuc să spun ceva.
Am alergat tot drumul până acasă. Sentimentul că avea să se întâmple ceva rău nu-mi dădea pace. Când am intrat pe ușă, am auzit sunetul receptorului trântit înapoi în suportul său. Tata veni spre mine și mă întrebă, cu o mânie stăpânită:
- Unde ai fost?
- La ore la matematică, mă bâlbâii eu cu jumătate de gură.
Atunci ochii tatei se aprinseră. În secunda următoare îi simții palma dură lipindu-se de obrazul meu.
- Așa te-am crescut eu?! Să minți în față? Să mă faci de râs cu activități prostești, ca să spună lumea că am o fată în loc de un băiat? Rușine să-ți fie! Treci în camera ta!
Am intrat în încăpere și m-am lăsat să mă preling cu spatele lipit de ușă. Îi auzeam pe ai mei cum se ceartă și în minte mi se repetau întruna cuvintele tatălui meu și ale profesorului. Curând, șiruri de lacrimi calde își făcură loc pe fața mea. „Poate chiar nu sunt făcut pentru balet”, îmi spuneam, și mi se strângea inima la acest gând...
Daiana Mijajev, 10 SS2
No comments:
Post a Comment