Într-o zi mai călduroasă de toamnă, ne-am strâns mai mulți amici să mergem la pescuit pe Dunăre. Eu aveam șaisprezece ani, ceilalți să fi avut tot vreo șaisprezece sau șaptesprezece. Am luat barca lu’ taică-meu și am pornit în aventură.
Soarele strălucea pe cer și apa era calmă și cristalină, de vedeai peștii și algele prin ea. Am coborât năvoadele și am așteptat. După vreo oră în care am vorbit verzi și uscate, scoatem năvoadele și – ce să vezi? – nici urmă de pești! Parcă i-a înghițit pământul!
- Haideți mai în larg, aici la mal n-o să dăm de nimic! a sugerat unul din băieții mai mari, pe când ne pregăteam să întoarcem barca și să o lăsăm pe data viitoare.
Nouă ne era frică, vă dați seama. Nu fusesem niciodată mai departe de aici și nici nu știam cum o să se comporte Dunărea. Dar, bineînțeles, am fost de acord – doar nu era să părem mai slabi decât ei.
Când am ajuns la o distanță considerabilă de mal, am aruncat iar năvoadele. În timp ce așteptam, am observat cum, deodată, nori negri au împânzit cerul. O ceață deasă s-a lăsat peste noi, de nici nu mai puteam vedea pământul. Apa nu mai era liniștită, ci începea deja să se tulbure, de parcă era nervoasă că îi luam peștii. Unul din băieți a propus să ne întoarcem.
- Ce e? Vă e frică de niște ploaie? Doar n-o să lăsăm captura pentru câțiva nori cenușii!
Așa că am continuat să așteptăm, învăluiți în ceață. Am început să simt picături mici de ploaie cum mi se preling pe față, pe mâini, devenind din ce în ce mai dese. Se auzeau în surdină bubuituri din înaltul cerurilor și din, când în când, vedeam cum se luminează văzduhul. Valurile erau tot mai înalte și înclinau barca tot mai tare de fiecare dată.
Mie mi s-a făcut greață. Pe când mă pregăteam să vărs peste bord, odată s-a înclinat barca și am căzut toți din picioare. Când mi-am revenit și m-am ridicat, nu mi-a venit a-mi crede ochilor. Ploaia curgea de parcă ar fi aruncat cineva găleți cu apă din ceruri. Stropii mari și grei se loveau cu putere de talazurile înspumate, ce amenințau să ne măture de pe fața pământului. Vântul vuia asurzitor, trăgând picăturile în mici vârtejuri deasupra apei. Era o isterie generală: unii țipau, alții se rugau, iar alții încercau să nu leșine, asemeni mie. Dunărea devenea din ce în ce mai furioasă, valurile spărgându-se de barca noastră cu o forță nemaivăzută.
Nu mai știam ce să fac. Am căzut în genunchi și am început să rostesc o rugăciune disperată. La un moment dat, am simțit cum apa îmi învăluie trupul ca o îmbrățișare, iar de atunci nu-mi mai amintesc nimic, decât că m-am trezit pe uscat. Tovarășii mei mi-au spus că a trecut un val peste mine și m-a luat cu el înapoi în apă. Am mare noroc că sunt acum aici, să vă spun povestea asta.
Daiana Mijajev, 10 SS2
No comments:
Post a Comment